Adevarul despre Religii si despre cine a scris cu adevarat Biblia
Biserica creştină este o farsă fundamentată pe o fantezie. Cine doreşte o confirmare despre cât de uşor pot fi controlate masele nu trebuie decât să privească miliardele de oameni care au adorat de-a lungul timpului un basm inventat acum 2000 de ani de nişte oameni în robe negre. De altfel, acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte celelalte religii: iudaismul, islamul, hinduismul, etc.
Aceste religii au fost create de aceeaşi forţă, cu scopul de a produce un efect similar. Toate miturile zeilor mântuitori din antichitate au la bază aceeaşi schemă: 1) omul se naşte cu un păcat originar, aşa că nu valorează nimic chiar din clipa în care vine pe lume; 2) el nu poate fi mântuit decât în cazul în care crede într-un „Mântuitor”, adică dacă face ceea ce îi spun preoţii să facă; 3) dacă nu face acest lucru, va fi condamnat pentru totdeauna la chinurile iadului. Câtă vinovăţie şi câtă teroare a creat această schemă de-a lungul miilor de ani! Am auzit personal mame catolice plângându-şi copiii care au murit la naştere întrucât nu ştiau ce o să se întâmple cu ei. Unde vor ajunge, în rai sau în iad, căci au fost prea mici pentru a apuca să creadă în Iisus Christos? Priveam deunăzi un canal catolic transmis la americani, când omului în sutană i s-a pus această întrebare. După ce s-a scărpinat în barbă, a răspuns că este o chestiune teologică profundă. Zău!? A adăugat că fie copilul va ajunge în Purgatoriu (câtă vreme?, ne-am putea întreba), fie va fi judecat pentru comportamentul părinţilor săi. Ce prostii înfiorătoare! Noroc că nu va fi judecat după comportamentul preoţilor! Dacă nu poţi fi mântuit decât în măsura în care crezi în Iisus, ce se întâmplă cu toate miliardele de oameni care s-au născut în locul nepotrivit şi care nu au auzit deloc de el? Sunt ei condamnaţi din start la focurile iadului, pentru că nu au fost informaţi? Cam crud acest Dumnezeu creştin, nu vi se pare? Desigur însă că acest lucru nu este adevărat. Întreaga poveste este o schemă pusă la cale de iniţiaţii Frăţiei Babiloniene cu scopul de a controla mintea maselor.
Chiar când scriam acest capitol şi investigam sursa din care au provenit Evangheliile, m-am întins să iau o carte de pe raftul de sus al bibliotecii şi odată cu ea a căzut şi o cărticică mai mică. Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată, dar titlul ei mi-a atras imediat atenţia. Se numea Adevăraţii autori ai Noului Testament şi era scrisă de Abelard Reuchlin. Cartea a fost tipărită pentru prima dată în Statele Unite în anul 1979 şi vorbeşte despre un cerc interior de iniţiaţi, cel mai exclusivist club al istoriei, care ştiu adevărul despre Iisus, dar nu doresc ca şi ceilalţi să-l afle. Ce m-a izbit cel mai tare era faptul că autorul a ajuns la aceleaşi concluzii ca şi mine: că Evangheliile sunt o invenţie menită să creeze o nouă religie-închisoare. Cartea nu analizează tot simbolismul pe care l-am prezentat eu în capitolul anterior, dar precizează numele familiei şi ale celorlalte persoane care au scris Noul Testament, precum şi „codurile” pe care le-au folosit pentru a-şi „semna” drepturile de autor. Interesant mi s-a părut faptul că unul din aceste coduri este chiar numărul 40, la care am făcut referire şi eu. Numărul 40 este reprezentat de litera M, de la Maria. Această literă continuă să fie extrem de semnificativă pentru Frăţie chiar şi în zilele noastre şi poate fi văzută pe toate lanţurile de restaurante MacDonalds din lume. Vom vedea ceva mai târziu cum folosesc companiile transnaţionale simbolismul Frăţiei în logo-urile şi numele lor. M face referire la Maria sau Madonna, adică la Semiramida. Abundenţa dovezilor aduse în cartea lui Reuchlin, extrem de complexă şi bazată pe coduri matematice ezoterice, este copleşitoare. De aceea, vă recomand insistent să vă procuraţi un exemplar, dacă doriţi să aflaţi toate detaliile descrise în ea. Autorul prezintă încă din primul paragraf descoperirile sale:
„Noul Testament, biserica şi creştinismul au fost în totalitate creaţiile clanului lui Calpurnius Piso [pronunţat Peso], o familie de aristocraţi romani. Atât Noul Testament cât şi toate personajele din el – Iisus, toţi Iosifii, toate Mariile, toţi discipolii, apostolii, Pavel, Ioan Botezătorul, etc. – sunt simple ficţiuni. Clanul Piso a inventat întreaga poveste şi personajele ei, după care le-a plasat într-un anumit context istoric, populând legenda cu anumite personaje periferice reale, precum Irod, Gamamiel, guvernatorii romani, etc. Cât despre Iisus şi celelalte personaje centrale, acestea reprezintă simple invenţii”.
Clanul Piso a fost o familie genealogică care a numărat în rândurile ei oameni de stat, consuli, poeţi şi istorici. Cu siguranţă, asemenea oameni nu puteau să nu fie afiliaţi la una din societăţile secrete din Imperiul Roman, cu atât mai mult cu cât acest imperiu a reprezentat o veritabilă trambulină pentru liniile genealogice reptilo-umane. Aşa se explică, de pildă, de ce American Express, această organizaţie creată de Frăţie, are drept logo un soldat roman. Familia Piso pretindea că se trage din Calpus, fiul lui Numa Pompilius, succesorul lui Romulus şi fondatorul Romei. Ce mai, erau oameni de vază. Se crede că aceste linii genealogice romane foarte vechi au provenit din Troia. Practic, avem de-a face cu o familie al cărei arbore genealogic poate fi trasat până în Munţii Caucaz şi în Orientul Apropiat. După distrugerea Troiei în jurul anului 1200 î.Ch., legenda spune că Enea, un erou cu sânge „regal” (adică reptilian) i-a adunat pe soldaţii care au mai rămas din armata sa şi s-a stabilit în Italia. Aici, s-a însurat cu fiica regelui latinilor şi din această fuziune a rezultat mai târziu Imperiul Roman. Potrivit multor tradiţii, nepotul lui Enea, un bărbat pe nume Brutus, a debarcat în Insulele Britanice în anul 1103 î.Ch., împreună cu o mână de troieni, inclusiv unii proveniţi din coloniile din Spania, şi a devenit regele britonilor. El este cel care a fondat oraşul numit Noua Troia, căruia romanii i-au spus mai târziu Londinium (Londra de astăzi).
Lucius Calpurnius Piso, capul familiei de care vorbim, s-a însurat cu strănepoata lui Irod cel Mare. Potrivit cercetărilor lui Reuchlin, Piso, care folosea multe pseudonime, a fost cel care a creat textul „Ur Marcus”, prima versiune a Evangheliei după Marcu, în jurul anului 60 e.n. Unul din prietenii care l-au încurajat a fost faimosul scriitor roman Annaeus Seneca, dar se pare că amândoi au fost ucişi de împăratul Nero în anul 65. Cu aceasta, numele de Piso a dispărut din istoria romană şi nu a mai reapărut decât în anul 138 e.n., când nepotul lui Piso, Antoninus, a devenit împărat. Începând din acest moment, familia a rămas cunoscută sub numele de Antonini, nu de Piso. În cei 73 de ani care s-au scurs între moartea primului Piso şi venirea la putere a lui Antoninus s-au pus bazele creştinismului prin scrierea celor patru Evanghelii şi semnarea lor sub nişte pseudonime. După moartea tatălui său asasinat de Nero, fiul lui Piso, Anus, care a folosit mai multe nume, inclusiv cel de Cestius Gallus, a fost făcut guvernator al Siriei. El a preluat astfel comanda armatei din Iudeea. A fost implicat în revolta iudeilor din anul 66, pe care a fost trimis să o curme Vespasian. Împăratul Nero a fost asasinat în anul 68 de un agent al lui Piso (potrivit lui Reuchlin; această ipoteză pare verosimilă, dacă ţinem cont de faptul că Nero i-a ucis tatăl). În continuare, clanul Piso şi-a focalizat puterea şi influenţa asupra lui Vespasian, care a devenit împărat al Romei în anul 69. Un an mai târziu, romanii au distrus Ierusalimul, au furat comorile din templu, inclusiv pretinsa Arcă a Conventului, şi le-au dus la Roma, unde au intrat în custodia societăţii secrete. Ască societate secretă nu era alta decât Frăţia Babiloniană.
Reuchlin afirmă că Anus Calpurnius Piso a scris în continuare celelalte trei Evanghelii, în următoarea ordine: Evanghelia după Matei (70-75 e.n.), o actualizare a Evangheliei după Marcu (75-80), şi, cu ajutorul scriitorului şi omului de stat roman Pliniu cel Tânăr, o actualizare a Evangheliei după Luca (85-90). A urmat mai târziu Evanghelia după Ioan, opera fiului lui Anus, Justus, scrisă în anul 105. După cum spune Reuchlin, „Iisus” a fost o construcţie complexă, iar poveştile despre viaţa lui au inclus elemente din legendele despre Iosif din Egipt şi despre alte personaje din Vechiul Testament, la care s-au adăugat elemente preluate din scrierile eseniene şi caracteristici ale diferiţilor zei păgâni. Concluzia sa corespunde cu precizie celei la care am ajuns eu. Diferiţii Iosifi din povestea lui Iisus sunt în totalitate creaţii ale lui Piso şi fac parte integrantă din cod. Literele din numele de Piso se traduc în ebraică prin Yud, Vov, Samech, Fey, care alcătuiesc împreună numele de Iosif. Un alt cod pe care l-a folosit Piso pentru a-şi insera numele în poveştile pe care le-a creat este numărul 60. Reuchlin atrage atenţie asupra numeroaselor similitudini dintre povestea lui Iisus şi cea a personajului numit Iosif în Vechiul Testament, pe care Piso l-a folosit drept model. Iosif a avut 12 fraţi; Iisus a avut 12 discipoli. Iosif a fost vândut pentru 20 de monede de argint, Iisus pentru 30 (inflaţia, de!). Fratele lui Iosif, Iuda, a sugerat ca acesta să fie vândut; Iisus a fost vândut de discipolul său, Iuda. Iosif se afla în Egipt când au fost ucişi primii născuţi ai tuturor familiilor; Iisus şi familia sa au fugit în Egipt pentru a evita uciderea pruncilor dispusă de Irod. Pentru principalii discipoli ai lui Iisus, Piso şi-a folosit drept modele propriii fii: Ioan (Julius), Iacov (Justus), Simon-Petru (Proculus) şi Andrei (Alexandru). Julius, Justus şi Proculus au continuat să scrie alte texte din Noul Testament, mai târziu. Piso a avut grijă ca Iisus să împlinească anumite profeţii din Vechiul Testament, în special cele ale lui Isaia. Reuchlin afirmă că familia Piso a făcut o serie de schimbări şi adăugiri inclusiv la textele din Vechiul Testament, scriind marea majoritate a celor 14 cărţi apocrife ale Vechiului Testament. Printre acestea se numără Cartea lui Ezdra, 1 Macabei, Cartea lui Iudit, a lui Tobit, a lui Bel şi a Dragonului (Balaurului). Membrii clanului Piso erau stoici, iar această grupare credea că oamenii sunt motivaţi (putând fi implicit controlaţi) de teamă şi speranţă (metodele predilecte ale Frăţiei Babiloniene). Ce altă cale mai bună am putea găsi pentru a descrie religiile născute din Vechiul şi Noul Testament?
O altă manifestare a lui Anus Piso a fost Flavius Josephus, scriitorul pe care l-am citat de două ori ceva mai devreme. Motivul pentru care nici Piso, nici Josephus, sau soţul nepoatei lui Piso, Pliniu cel Tânăr, nu îl menţionează pe Iisus în scrierile lor oficiale este că la vremea respectivă acesta nu ar fi fost credibil. Poveştile inventate de ei nu au fost acceptate ca „fapte reale” decât odată cu trecerea timpului. Istoria oficială a lui Josephus menţionează doar că acesta a fost un iudeu care descindea din linia genealogică regală hasmoneană, care a luptat împotriva romanilor. Deşi prietenii săi s-au sinucis când revolta a fost înăbuşită, el s-a predat şi a scăpat. Mai mult, ni se spune că a fost găzduit în Roma de către împăraţi timp de 30 de ani, timp în care s-a însurat cu strănepoata sa, intrând astfel în aristocraţia romană. Să fim serioşi! Josephus a fost totuna cu aristocratul roman Anus Calpurnius Piso, care, împreună cu fiii săi şi cu Pliniu cel Tânăr, au scris Evangheliile şi celelalte texte din Noul Testament.
Pliniu a scris mai multe epistole pe care le-a semnat sub numele de Sfântul Ignaţiu. Grupul din care făcea parte a devenit, sub diferite nume, grupul primilor „părinţi” ai bisericii. Cine a fost însă cel care a transformat această invenţie romană în teribila religie-închisoare în care s-a transformat ea mai târziu? Un împărat roman, coleg de Frăţie cu cei din clanul Piso, pe nume Constantin cel Mare. Care a fost instrumentul de care s-a folosit el? Biserica Romană cu sediul la Roma! În lucrarea sa epică, Anacalypsis, Geoffrey Higgins arată cum a fost creată Roma, ca un nou Babilon. Nu este de mirare că religia creştină abundă de simboluri babiloniene. Întreaga poveste a fost o înscenare cu scopul de a crea o nouă religie care să subjuge mintea umană, iar ierarhia modernă a bisericii ştie foarte bine acest lucru! Elita clerului creştin a ştiut dintotdeauna acest adevăr, căci a făcut parte de la bun început din societatea secretă care a creat mitul creştinismului. Alte minciuni ulterioare, de un cinism desăvârşit, precum cea referitoare la Giulgiul din Torino, asociat cu societatea secretă a Cavalerilor Templului, nu au fost inventate decât pentru a perpetua această propagandă. Forţa care i-a inventat pe Iisus şi biserica creştină este aceeaşi forţă care conduce la ora actuală lumea. Spre exemplu, Colegiul Roman al Arhitecţilor a fost un antemergător al francmasoneriei moderne; de fapt, tot ce s-a schimbat a fost numele organizaţiei. Altminteri, romanii foloseau aceleaşi simboluri ale echerului, compasului, şi aşa mai departe. Unul din templele folosite de acest colegiu în Pompeii a fost acoperit cu lava emisă de erupţia Vezuviului în anul 71. Săpăturile care s-au făcut aici au scos la iveală o hexagramă în forma „stelei lui David”, un craniu şi o placă în alb şi negru a Artificierilor lui Dionisos. Toate aceste simboluri sunt folosite de francmasonii moderni.
Revolta iudeilor împotriva Romei a continuat până la înfrângerea totală a Zeloţilor din anul 74, la Masada, podişul care se înalţă deasupra Mării Moarte. Acesta a fost ultimul bastion al comunităţii eseniene, care îşi evacuase baza situată pe coastă. În timp ce Zeloţii iudei era capturaţi de romani, numeroşi membri ai societăţii secrete nazarineene au fugit în Iordania, Mesopotamia, Siria şi Turcia, fapt confirmat de Julius Africanul, care a trăit în Turcia în jurul anului 200. Se spune că Iosif din Arimathea, „unchiul” biblic al lui Iisus, ar fi călătorit în Franţa, pentru a răspândi cuvântul. Bibliotecarul Vaticanului, cardinalul Baronius, a afirmat că Iosif a sosit mai întâi la Marsilia, în anul 35, după care a ajuns în Insulele Britanice. Există de asemenea o legendă care spune că „Maria Magdalena” şi copiii lui „Iisus” ar fi fugit după „crucificare” în sudul Franţei. Această legendă stă la baza poveştii Sfântului Graal, care susţine că linia genealogică a lui Iisus a devenit mai târziu dinastia merovingiană din Franţa. Această teorie este o prostie, căci toţi aceşti oameni nu au existat de la bun început, ca să nu mai vorbim de faptul că sursa acestei legende este un bibliotecar al Vaticanului, deci al Bisericii Romane. De ce a fost ales însă districtul Provence din sudul Franţei? Ghiciţi unde aveau proprietăţi întinse cei din clanul Piso? În Galia, şi mai precis, în… Provence! Nu este de mirare că acest district este vestit pentru „vinul” său (linie genealogică/cunoaştere). Câteva secole mai târziu s-a născut legenda Graalului, ţesută numai din mituri. Legenda este alcătuită din poveştile simbolice ale Regelui Arthur (un alt „soare”), care au fost ilustrate pe cărţile de Tarot şi în literatura şi muzica Europei secole la rând. Graalul nu era altceva decât cupa sau pocalul în care a fost colectat sângele lui Iisus în momentul crucificării. Acesta era de fapt un simbol al sângelui care curgea în ritualurile antice care sacrificau miei în timpul echinocţiului de primăvară, iar, pentru cei mai iniţiaţi, un simbol al liniilor genealogice ale „zeilor” reptilieni. În primele manuscrise ale legendei, Graalul este numit Sang Real, termen francez vechi care însemna sânge regal. Aşa cum vom demonstra mai departe, acest sânge regal nu era altul decât cel al liniilor genealogice reptilo-umane şi nu avea nimic de-a face cu Iisus.
Imaginea zeului solar cunoscută sub numele de Iisus a fost transformată mai târziu într-un fiu supranatural al lui Dumnezeu de cel care avea să devină cunoscut sub numele de Sfântul Pavel, al cărui nume real era Saul din Tarsus. În varianta oficială a poveştii, Sfântul Pavel s-a născut din părinţi iudei, dar a devenit cetăţean roman, deşi era un fariseu şi un aderent strict la religia ebraică. Ce alt iudeu care a devenit roman mai cunoaştem? Josephus, pseudonimul lui Piso, autorul Evangheliilor! Se spune că Sfântul Pavel ar fi încurajat persecuţia primilor creştini, dar s-a convertit în timp ce se afla în drum spre Damasc, căci „Iisus” i-ar fi apărut miraculos în faţă şi l-ar fi întrebat: „De ce mă persecuţi?” De fapt, există trei versiuni oficiale ale poveştii. Într-una dintre ele, Pavel a auzit vocea lui Iisus vorbindu-i (Fapte 9:7). În alta a văzut o lumină mare, dar nu a auzit nici o voce (Fapte22:9), iar în a treia a primit instrucţiuni de la Iisus despre misiunea lui viitoare (Fapte 26:13). Pavel a fost creaţia lui Pliniu cel Tânăr (al cărui nume de militar era Maximus) şi a lui Justus Piso. Cei doi au introdus în povestea lui Pavel numeroşi prieteni şi asociaţi ai lor, inclusiv personaje din istoria familiei. Spre exemplu, cel care l-a vindecat pe Pavel de orbire a fost un om pe nume „Ananias”, inspirat în mod evident de Annaeus Seneca, cel care a murit împreună cu tatăl Piso din ordinul lui Nero. În Scrisoarea către Romani găsim această frază: „Salută-l pe Herodion, amicul meu”, indiciu care dezvăluie legăturile familiei Piso cu Irod cel Mare. Pavel nu a răspândit mesajul lui Iisus în Cipru, Creta, Macedonia, Asia, Grecia şi Roma. Cei care au făcut-o au fost Pliniu şi Piso. Între anii 100 şi 105, Justus, tatăl acestuia şi Pliniu, împreună cu familia, prietenii şi sclavii lor, s-au dus în Asia Mică (pe teritoriul actualei Turcii), vizitând, printre altele, oraşele greceşti şi Alexandria, pentru a-i „încuraja” pe săraci şi pe sclavi să adere la noua lor credinţă. Primele biserici au fost create în Bithnya şi Pontus de Pliniu. Acesta a vizitat de mai multe ori aceste locuri, începând din anul 85, aceasta fiind chiar originea prenumelui lui Pontius Pilat. Acesta este numit doar Pilat în Evangheliile după Matei şi după Marcu, primele Evanghelii scrise de Piso, dar în Evanghelia după Luca, cea pe care Piso a scris-o împreună cu Pliniu, Pilat capătă brusc şi un prenume: Pontius. Evanghelia după Luca a fost scrisă chiar în anii în care Pliniu a început să viziteze Pontius. Scrisorile lui Pliniu, semnate chiar cu numele său, afirmă că Justus Piso s-a aflat în Bhitnya între anii 96-98, folosind numele de Tullius Justus, şi că familia Piso avea de asemenea o locuinţă în Ephesus, locul în care se afla templul zeiţei Diana, o altă versiune a lui Isis, Semiramida, Barati, etc. În timp ce călătoreau prin diferite locuri, membrii familiei Piso pretindeau că sunt apostoli şi episcopi, succesori ai personajelor inventate chiar de ei, Petru şi Pavel. Astfel, ei au pretins că sunt Ignatius (Pliniu), Justinus (Justus), Clement din Roma (Julius), Policarp (Proculus) şi Papias (Julianus, fiul lui Justus). La vremea respectivă, o membră a familiei Piso, Pompeia Plotina (pe numele său real Claudia Phoebe) era soţia împăratului roman Traian, aşa că ceilalţi membri ai clanului au beneficiat de un sprijin enorm de la cel mai înalt nivel al puterii. În textele biblice: Scrisoare către Romani, Timotei şi Clement, Pompeia apare sub numele de „sora noastră Phoebe”, „Claudia” şi „Claudina”.
Clanul Piso împreună cu Pliniu au introdus în textele lor toate simbolurile religiei soarelui şi ale miturilor Frăţiei Babiloniene. De pildă, locul de baştină al lui Pavel este oraşul Tarsus din Asia Mică (actualmente Turcia), capitala cilicienilor. Întâmplarea face ca acest oraş să fi fost unul din principalele centre ale religiei solare a lui Mithra, care a ajuns la Roma prin intermediul cilicienilor, de unde s-a răspândit apoi în întregul imperiu. De asemenea, Asia Mică a fost prima regiune în care s-a răspândit cultul lui Dionisos. Ambele personaje erau zei solari născuţi pe data de 25 decembrie, care au murit pentru iertarea păcatelor noastre. Tot ce cred la ora actuală creştinii despre Iisus credeau în acele timpuri romanii despre Mithra. Ziua sacră a adepţilor lui Mithra era duminica, tocmai pentru că acesta era un zeu solar. Ei au numit această zi Ziua Domnului. Dionisos s-a născut dintr-o fecioară şi a fost cunoscut sub nume precum: Viţa de vie, Domnul Nostru, Mântuitorul, Judecătorul celor morţi, Eliberatorul, Cel Înviat şi singurul Fiu al lui Dumnezeu. Deasupra capului lui Dionisos erau scrise cuvintele: „Eu sunt Viaţa, Moartea şi Învierea. Eu sunt cel ce poartă coroana înaripată (Soarele)”. Scriitorul H.G. Wells arată că multe din cuvintele atribuite de Pavel lui Iisus erau exact cele folosite de adepţii lui Mithra. Liturghia lui Mithra este identică cu Liturghia lui Iisus. Când Pavel spune: „Ei au băut din piatra spirituală, iar acea piatră era Christos” (1 Corinteni 10:4), el foloseşte exact cuvintele din scripturile lui Mithra. Doar numele au fost schimbate. În Evanghelii, Petru devine „piatra” creştină pe care urma să fie construită noua biserică. Se spune despre Colina Vaticanului că era sacră pentru Petru, dar acelaşi loc era considerat sacru cu mult timp înainte pentru Mithra. Într-adevăr, aici s-au descoperit numeroase vestigii din perioada cultului lui Mithra! Practic, clanul Piso l-a transformat pe Mithra într-un cult creştin de tip Mith-ra (n.n. mitologic).
Toţi papii au emis pretenţia că domnesc în calitate de urmaşi ai lui Petru, primul papă. Această pretenţie derivă dintr-o afirmaţie biblică a lui Iisus, în care acesta a spus: „Tu eşti Petru, şi pe tine îmi voi clădi Eu biserica Mea”. Numai patru versete mai târziu urmează demolarea lui Petru: „Dar El s-a întors şi i-a spus lui Petru: ‚Înapoia mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!’” „Piatra” este un simbol clasic al şcolilor misterelor, la fel ca şi „piatra unghiulară” asociată cu Iisus, folosită inclusiv în simbolismul francmason din zilele noastre. Petru este considerat păstrătorul cheilor raiului, dar şi acesta este tot un simbol al şcolilor misterelor care corespunde lui Ianus cel cu două feţe, păstrătorul cheilor Templului Înţelepciunii, sau lui Mithra, care păstra de asemenea cheile raiului. Pe de altă parte, Ianus nu era altul decât Eannus, unul din titlurile acordate lui Nimrod în Babilon. Cheile de aur şi de argint ale succesorului lui Petru, papa, sunt alte simboluri folosite de doctrina secretă. Papii şi cei care îi controlează pe papi ştiu foarte bine ce înseamnă aceste lucruri. Aurul şi argintul sunt metalele preţioase care simbolizează soarele şi luna. Despre Petru şi Pavel se afirmă că au fost ucişi la Roma în timpul prigoanei pe care a dezlănţuit-o împotriva creştinilor împăratul Nero, dar nu există nici o dovadă care să ateste acest lucru. Există în schimb alte două persoane care au fost ucise de Nero, şi anume Lucius Calpurnius Piso, capul familiei, şi prietenul acestuia, Annaeus Seneca! Pe măsură ce au trecut anii, religia soarelui şi simbolismul ezoteric al şcolilor misterelor s-au transformat într-o religie bazată pe traducerea literală a unor texte simbolice.
Creştinismul s-a clădit pe această neînţelegere şi pe această farsă. Se încearcă astăzi să ne facă să credem că biserica creştină s-a născut ca o singură entitate, dar nici acest lucru nu este adevărat. De-a lungul vremii au existat numeroase facţiuni care s-au grupat în jurul unor puncte de vedere diferite, care s-au luptat între ele pentru a cuceri supremaţia ca unice deţinătoare ale „adevărului”. Cel mai puternic conflict a fost cel declanşat între cei care credeau în varianta lui Pavel, care îl privea pe Iisus ca Fiul supranatural al lui Dumnezeu, şi Arieni, care credeau că el a fost un om, nu una cu Dumnezeu. Arienii au primit acest nume de la Anus, un om al bisericii din Alexandria, în Egipt, care s-a întrebat cum putea fi Iisus una cu Dumnezeu, în condiţiile în care Iehova afirmase clar că el este singurul Dumnezeu. Cum putea fi divizat în acest caz Dumnezeu în trei părţi, respectiv Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? Conceptul „trinităţii” este un simbol păgân, parte integrantă din viziunea babiloniană şi egipteană asupra lumii. Dacă am trăi într-o lume a adulţilor maturi, ar trebui să le permitem tuturor oamenilor libertatea de a crede orice doresc, atât timp cât nu îşi impun credinţele şi celor din jur. Simplul fapt că noi credem că părerile altora nu sunt adevărate sau sunt nişte prostii nu ar trebui să aibă nici o importanţă. Problema mea cu creştinismul şi cu religia în general nu este legată de credinţele oamenilor în acestea – este dreptul lor să creadă în orice doresc –, ci de felul în care le-au fost impuse ele prin cultivarea sentimentelor de vinovăţie, teamă, violenţă şi reprimarea gândirii alternative. Din păcate, acordarea dreptului de a crede în altceva decât crezi tu a devenit în acele timpuri o ofensă criminală, aşa că paulinii şi arienii şi-au propus să se distrugă reciproc. Acesta este momentul în care intră pe scenă împăratul Constantin cel Mare, adevăratul părinte al creştinismului, alături de clanul Piso şi de Pliniu.
Constantin a devenit împărat al Romei în anul 312. El şi-a câştigat reputaţia de a fi un soldat curajos şi nemilos, servind în armata imperială din Insulele Britanice cu mult timp înainte să fie ales ca Cezar al lumii occidentale. După ce a devenit împărat, a început să-şi ucidă duşmanii, inclusiv pe copiii acestora. Legenda creştină afirmă că într-una din bătăliile pentru cucerirea puterii imperiale, dusă pe podul Milvian de lângă Roma, Constantin ar fi avut o viziune a lui Iisus, care i-ar fi spus să îşi pună o cruce pe steag, dacă doreşte să obţină victoria împotriva duşmanilor săi. Povestea pare rezonabilă, dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că este o glumă proastă. Se spune despre Constantin că s-ar fi convertit la creştinism în urma unor viziuni. Există totuşi o mică problemă: el nu a devenit niciodată un creştin adevărat, decât poate pe patul de moarte, ca să se asigure că ajunge în rai! L-a adorat tot timpul pe zeul grec Apolo (Soarele), s-a închinat lui Sol Invictus (Soarele Invincibil) şi a rămas până la moarte Pontifex Maximus (Pontiful Suprem) al Bisericii Păgâne! În consecinţă, Iisus a primit dreptul de a-şi celebra ziua de naştere pe data de 25 decembrie, dată care nu a mai fost schimbată până astăzi. Tot Constantin este responsabil şi de construirea mormântului sfânt de la Ierusalim. Mama sa, Elena, a vizitat oraşul Ierusalim pentru a depista locurile şi relicvele sfinte ale legendei creştine. Ea a pretins că a descoperit locurile exacte în care s-a născut Iisus, în care a fost crucificat, în care a fost înmormântat şi în care s-a ridicat la cer. Toate acestea pot fi vizitate şi astăzi în orice tur al Ierusalimului. În anul 326, Constantin a construit o bazilică în punctul pe care maică-sa l-a identificat ca fiind locul crucificării. Acesta este spaţiul pe care se află astăzi marea Biserică a Sfântului Mormânt, care atrage milioane de creştini care doresc să vadă locul în care „a fost crucificat Iisus”. Elena a pretins de asemenea că ar fi descoperit cele trei cruci din lemn, la trei secole după ce s-au petrecut faptele! Cu siguranţă, trebuie să fi fost o femeie foarte descurcăreaţă…
Adevărul este cu totul altul. Constantin era membru în aceeaşi Frăţie Babiloniană sub acoperirea căreia au operat cei din clanul Piso şi Pliniu. Potrivit anumitor cercetători, bazilica construită de Constantin în Ierusalim face parte din schema geometrică sacră a oraşului. Colegiul Roman al Arhitecţilor avea legături cu Ordinul Maeştrilor Comacini, care s-a extins rapid sub domnia lui Constantin şi sub cea a lui Teodosie, în care creştinismul a devenit religia dominantă în imperiul roman. Ambele organizaţii erau ramuri importante ale Frăţiei. Ordinul Comacinilor îşi avea sediul pe insula Comacini de pe lacul Como, în nordul Italiei. Situat astăzi în apropiere de centrele elveţiene în care se spală masiv banii proveniţi din traficul de droguri, precum Lugano, lacul Como a reprezentat întotdeauna un centru important al Frăţiei Babiloniene. De pildă, doi membri moderni importanţi ai Frăţiei, Prinţul Philip al Marii Britanii şi mentorul acestuia, Lord Mountbatten, au participat la o întâlnire a Grupului Bilderberg (una din organizaţiile secrete cele mai importante ale Frăţiei) care s-a ţinut pe lacul Como, în anul 1965. Ordinul Comacinilor s-a împărţit în două loji conduse de Mari Maeştri. Membrii săi purtau şorţuri şi mănuşi albe şi comunicau prin semne şi strângeri de mână secrete. Toate acestea se întâmplau cu mai bine de o mie de ani înainte de crearea oficială a francmasoneriei! Regele Lombardiei le-a acordat protecţia sa şi au fost făcuţi maeştri ai tuturor zidarilor şi arhitecţilor din Italia. Acest ordin secret, succesor al arhitecţilor Frăţiei din antichitate, Artificierii Dionisieni, este cel care a asigurat puntea de legătură între cei care au construit templele păgâne ale antichităţii şi fraţii lor care aveau să construiască marile catedrale creştine din Europa. Practic, aceeaşi Frăţie le-a construit pe toate! Templele antice erau altare închinate zeităţilor păgâne, la fel ca şi catedralele creştine de mai târziu. Singura diferenţă era aceea că în cazul celor din urmă, publicul naiv credea că au fost ridicate întru slava lui „Iisus”. Faimosul erou creştin Sfântul Bernard l-a definit pe Dumnezeu ca fiind „lungime, lăţime, înălţime şi adâncime” tocmai pentru că ştia efectul geometriei şi al numerelor asupra câmpurilor energetice. La vremea lui, Pitagora afirmase de asemenea că „Numerele sunt totul”. Puterea formei, a numerelor, a geometriei şi a proporţiilor sunt câteva din „marile mistere” care au fost ascunse de ochii maselor largi.
În mod evident, Constantin şi Frăţia care îi controla pe împăraţi au sesizat avantajele politice ale sprijinirii mişcării creştine. Cât despre mase, acestea nu au avut nici o problemă în a îmbrăţişa noua religie, căci aceasta se potrivea cu cea a altor zei solari pe care îi cunoşteau, inclusiv Mithra. Creştinismul a strâns mulţi adepţi ai lui Mithra, căci pentru aceştia noua credinţă nu diferea cu nimic de fostul sistem de convingeri, cu excepţia numelui. Constantin a dispus încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor în Imperiul Roman prin celebrul său Edict din Milan, dar nici măcar acesta nu a făcut o referire directă la creştinism, ci la toate religiile care credeau într-un Dumnezeu unic. Oricum, persecuţia de dinainte avea să fie urmată în cel mai scurt timp de altele, căci Biserica Catolică avea să-i persecute, să-i ardă şi să-i tortureze pe toţi cei care nu credeau în credinţa creştină, sau cel puţin în versiunea sa asupra acesteia. Zeci de milioane de oameni au murit în numele aşa-zisului „Prinţ al Păcii”. Constantin însuşi şi-a ucis soţia şi fiul cel mare înainte de a pleca în călătorie spre palatul său din Niceea (la ora actuală Iznik, în Turcia), în anul 325, pentru a decide acolo ce anume trebuie să creadă creştinii (decizii care au rămas valabile până astăzi). El dorea să pună capăt conflictului dintre paulini şi arieni, şi să instaureze un singur crez creştin. De aceea, a convocat 318 episcopi (un alt număr mistic) într-un conciliu la Niceea şi le-a spus ce anume au voie să creadă şi ce nu. Între diferitele facţiuni au izbucnit certuri amare, căci se punea o chestiune arzătoare pentru viitorul lumii: era Iisus parte integrantă a Sfintei Treimi, alcătuită din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? La naiba! Au fost scoase tot felul de documente şi s-au dat tot felul de lovituri sub centură. Dacă sunteţi cumva creştini, trebuie să ştiţi că aşa s-a decis soarta religiei dumneavoastră. Arienii au pierdut bătălia din acea zi, şi din acest talmeş-balmeş tutelat de puterea imperială romană s-a născut credinţa creştină actuală sau crezul niceean. Iată în ce consta acest crez. Sper că vă concentraţi, căci vă voi pune întrebări mai târziu:
„Noi credem într-un Dumnezeu unic, Tatăl atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor, vizibile şi invizibile deopotrivă; şi într-un Domn unic, fiul lui Dumnezeu, conceput de Tatăl, adică având aceeaşi substanţă ca şi Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu şi Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu creat, ci având aceeaşi substanţă ca şi Tatăl, Cel prin care s-au făcut toate lucrurile, atât cele din ceruri cât şi cele de pe pământ; Cel care, pentru mântuirea noastră, a oamenilor, a coborât şi s-a întrupat pe pământ, s-a făcut om, a suferit şi s-a ridicat din morţi a treia zi, s-a ridicat la ceruri şi va veni cândva din nou pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi; şi mai credem în Duhul Sfânt”.
Ce poate fi mai simplu? Conciliul a stabilit că Iisus este din aceeaşi substanţă ca şi Tatăl deoarece în Babilonul antic se spunea că Nimrod şi fiul său, Tammuz, sunt una şi aceeaşi persoană. Cât despre mama sa, regina Semiramida, aceasta este gratulată cu titlul de Duh Sfânt. Aşa se face că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt de fapt Nimrod-Tammuz şi Semiramida. Creştinismul nu este altceva decât religia Babilonului, şi aşa a fost de la bun început. La ora actuală, Roma şi Talia reprezintă unul din nucleele Frăţiei, aşa cum explic detaliat în cartea mea anterioară, Şi adevărul vă va face liberi. Vaticanul însuşi este în întregime controlat de Frăţie, fiind una din bazele cele mai importante ale acesteia.
La fel ca şi iudaismul şi islamul, creştinismul a fost conceput pentru a transpune în practică o altă parte vitală a Agendei reptiliene: suprimarea energiei feminine, cea care permite conexiunea intuitivă cu nivelele superioare ale conştiinţei multidimensionale a universului (şi implicit a fiinţei umane). Prin suprimarea vocii intuiţiei, ei au reuşit blocarea accesului la conştiinţa superioară şi reducerea oamenilor la nişte fiinţe dominate de conştiinţa lor inferioară. Oamenii sunt izolaţi astfel de expresia supremă a iubirii, înţelepciunii şi cunoaşterii, depinzând întru totul de „informaţiile” manipulate care le bombardează ochii şi urechile. Aşa se explică de ce Frăţia a încercat tot timpul să creeze o lume în care să prevaleze energia masculină, cel puţin la suprafaţă. Starea de conştiinţă care corespunde arhetipului „macho” este deconectată de energia sa feminină corespondentă, fiind profund dezechilibrată. De remarcat că în Crezul Conciliului de la Niceea nu se pomeneşte nimic de vreo femeie. Se spune doar că Dumnezeu s-a făcut trup sub forma lui Iisus Christos „pentru mântuirea noastră, a oamenilor”. Creştinismul a fost un bastion masculin încă de la crearea sa, cu scopul de a suprima energia feminină şi de dezechilibra conştiinţa umană. Primii fondatori ai Bisericii, precum Quintus Tertullian, le-au izgonit pe femei din oficiul preoţesc şi le-au interzis chiar să vorbească în biserică. Biserica Catolică nu a acceptat că femeile au suflet decât în anul 1545, în urma Conciliului de la Trent. Chiar şi atunci majoritatea celor care au votat pentru a fost foarte subţire, diferenţa fiind de numai trei voturi! Seminţele acestei dogme anti-feminine adoptată de biserica creştină se regăsesc în predecesoarea sa, secta profetului (zeului solar mitic) Zoroastru. Acesta s-a născut (cum altfel) în Persia, actualmente Turcia, ţinutul unde se află Munţii Taurus şi oraşul în care s-a născut Sfântul Pavel, Tarsus. Zoroastru a fost un anti-feminist vehement, afirmând că: „Nici o femeie nu poate intra în rai decât dacă a fost o soţie supusă şi şi-a considerat bărbatul un stăpân”. Această filozofie reprezintă o reluare aproape cuvânt cu cuvânt a celei brahmanice, teribilul crez hindus care a fost introdus de arieni în India cu multe secole înainte. Sfântul Pavel (respectiv clanul Piso şi Pliniu) a preluat ştafeta anti-feminismului şi a creat premisele pentru cea mai oribilă reprimare a femeilor timp de aproape 2000 de ani. Printre perlele atribuite Sfântului Pavel se numără şi următoarea:
„Soţii, supuneţi-vă soţilor voştri, căci soţul este capul soţiei, la fel cum Christos este capul Bisericii. La fel cum Biserica se supune lui Christos, o soţie trebuie să se supună în toate soţului ei”.
Sau:
„Eu nu suport să aud o femeie predicând sau încercând să uzurpe autoritatea bărbaţilor. Nu o suport decât atunci când tace”.
Biserica creştină a fost construită cu scopul precis de a reprezenta şi de a perpetua vibraţia masculină extremă, energia soarelui, păstrând astfel marele secret al cunoaşterii, ascuns din cele mai vechi timpuri. Această biserică a devenit un instrument crucial şi extrem de eficient pentru eliminarea cunoaşterii ezoterice din circuitul public, pentru a putea fi folosită în secret şi cu rea intenţie din culise. Asaltul asupra energiei feminine şi asupra cunoaşterii ezoterice a condus la oribilele persecuţii împotriva „vrăjitoarelor”, adică a mediumilor şi persoanelor cu capacităţi extrasenzoriale. Aceste comunicări cu lumile de dincolo făcuseră parte integrantă din lumea pre-creştină, fiind unanim acceptate. Mediumii erau cunoscuţi sub numele de profeţi, oracole, canale ale lui Dumnezeu, etc. Unul din liderii acestei vânători de vrăjitoare a fost Jerome, născut în anul 341, cel căruia i se atribuie textul principalei versiuni latine a Bibliei. Jerome a fost cel care l-a convins pe papă să scoată în afara legii orice comunicaţie cu alte lumi. Printr-un singur decret papal, canalele lui Dumnezeu s-au transformat în vrăjitori şi vrăjitoare ale diavolului, termen folosit încă de numeroşi creştini moderni. Regele James I, primul rege al Angliei şi Scoţiei reunite, a inclus o condamnare aspră a actelor de vrăjitorie în faimoasa sa Biblie (Biblia Regelui James) tipărită în anul 1611 şi s-a ţinut de cuvânt, torturând şi executând mii de femei sub acuzaţia de vrăjitorie. Ceea ce îşi dorea Jerome era ca preoţii să devină mijlocitorii între oameni şi Dumnezeu. El nu dorea ca oamenii să se roage direct lui Dumnezeu, contrazicând linia oficială, şi cu atât mai puţin să pună în circulaţie cunoştinţe neaprobate de biserică. Iată ce a spus el, negru pe alb:
„Noi nu ne opunem atât profeţiilor, cât acelor profeţi care contrazic Scripturile mai vechi sau mai noi”.
Simultan, iniţiaţii Frăţiei Babiloniene care au creat Biserica Romană se foloseau din plin de aceste puteri extrasenzoriale, comunicând cu alte dimensiuni. Bine, dar cum altfel i-am putea controla pe nespălaţi, cu atât mai mult cu cât sunt atât de numeroşi?! Mai bine să-i facem să creadă într-un basm cu Iisus, păcălindu-i că după o singură viaţă trăită pe pământ, Dumnezeu va decide dacă se duc în rai sau în iad. I-am convins deja că noi, oamenii în robe negre, ştim mai bine ce doreşte Dumnezeu de la ei şi că orice formă de cunoaştere ezoterică este demoniacă. Altceva? Mda, ar trebui să fim atenţi cu acea energie sexuală, forţa creatoare din om. Trebuie să închidem acest izvor de energie; în caz contrar, sursa lor de putere nu va dispărea. În această direcţie, cunoaştem pe cineva cum nu se poate mai potrivit pentru această sarcină: pe Augustin. Hei, Augustine, treci în biroul nostru. La fel ca mulţi alţi eroi timpurii ai Bisericii, Sfântul Augustin din Hippo era originar din Africa de Nord. În prima parte a vieţii nu se mai sătura de sex, dar după convertirea sa la creştinism la vârsta de 31 de ani opiniile sale s-au schimbat radical şi el a stabilit că sexul este ceva oribil. Cred că ştiţi cât de dificili sunt fumătorii când se lasă de fumat. Augustin nu a mai permis nici unei femei să intre în casa sa neînsoţită, nici măcar propriei lui surori. Din păcate, nu i-a venit în minte nici un alt mijloc de a face copii, aşa că nu a putut interzice complet sexul, de teamă să nu dispară întreaga rasă. A insistat totuşi ca nimeni să nu se bucure de el. Vă asigur că acest lucru este imposibil. Iată care era viziunea Sfântului Augustin despre sexualitate:
„Soţi, iubiţi-vă soţiile, dar într-un mod cast. Nu insistaţi asupra lucrării trupeşti decât în măsura în care acest lucru este necesar pentru procrearea copiilor. De vreme ce copiii nu pot fi concepuţi în nici un alt fel, va trebui să vă coborâţi asupra lui împotriva voinţei voastre, căci el a fost pedeapsa lui Adam”.
Aşa s-a ajuns la impunerea celibatului preoţesc de către papa Grigorie VII în anul 1074. Da, motivul pentru care preoţii catolici din epoca noastră sunt nevoiţi să practice celibatul se datorează deciziei unui singur om, care a trăit acum o mie de ani; din cauza lui, un număr nesfârşit de copii abuzaţi de bieţii preoţi frustraţi şi confuzi au fost nevoiţi să suporte consecinţele. Augustin a fost primul care a făcut legătura între sex şi păcatul originar, acel concept potrivit căruia ne naştem cu toţii din start păcătoşi, din cauza legăturii noastre de rudenie cu Adam şi cu Eva. Legenda creştină susţine că singura fiinţă care s-a născut vreodată fără de păcat a fost Iisus, întrucât a fost conceput printr-o naştere imaculată. Ce putem spune însă despre mama lui? Cu siguranţă, ea trebuie să fi fost supusă păcatului originar, şi este imposibil să nu-i fi transmis şi lui ceva din acest păcat strămoşesc. În cele din urmă, Biserica Romană a sesizat contradicţia şi a decretat că şi Maria s-a născut fără de păcat, dintr-o fecioară. Bine, dar mama ei? Se afla ea sub incidenţa păcatului originar? Dacă da, cu siguranţă trebuie să-i fi transmis o parte din acesta. Doamne, opriţi-mă înainte să o iau razna! Numai prostii! Şi totuşi, ele au permis controlul şi manipularea a miliarde de oameni, prin implementarea crezului creştin, bazat pe teamă, vinovăţie şi violenţă, adânc în subconştientul colectiv. De fapt, şi eu cred în păcatul original. Câteva din „păcatele” mele au fost cât se poate de originale. Dacă tot păcătuiţi, încercaţi să o faceţi cât mai original cu putinţă. Acesta este sfatul meu!
Nivelul fizic, cel emoţional, cel mental şi cel spiritual al fiinţei noastre sunt conectate între ele prin vortexuri energetice numite chakra-e (cuvânt sanscrit care înseamnă „roată de lumină”). Aceste chakra-e fac ca dezechilibrul de pe un nivel să le afecteze şi pe celelalte (vezi Figura 18). De pildă, atunci când suntem foarte stresaţi din punct de vedere emoţional, primul lucru care ni se întâmplă este că nu mai gândim bine. Altfel spus, dezechilibrul se transmite de pe nivelul emoţional pe cel mental. Dacă nu este corectat, dezechilibrul sfârşeşte prin a fi transmis corpului fizic, conducând la boală sau disconfort. Aceste dezechilibre emoţionale se manifestă la nivelul corpului fizic sub forma unor reacţii chimice. Acesta este nivelul pe care încearcă să-l „trateze” medicina oficială (altfel spus, companiile transnaţionale farmaceutice), cu costuri incredibile, atât în bani, cât şi ca efecte pe termen lung asupra corpului. Ei tratează simptomele, nu cauzele, căci marea majoritate a doctorilor sunt atât de în-doctor-inaţi încât nu au nici cea mai vagă idee despre felul în care funcţionează corpul şi fiinţa umană. În schimb, cei care se ascund în spatele companiilor transnaţionale farmaceutice ştiu foarte bine aceste lucruri, făcând tot ce le stă în puteri pentru a suprima metodele de vindecare „alternative” care tratează cauzele, şi nu simptomele.
Chakra-ele absorb energie în câmpul conştiinţei noastre. Atunci când funcţionează la capacitate, noi absorbim o cantitate uriaşă de energie, îndeosebi prin chakra situată la baza coloanei vertebrale. De aici, ea urcă de-a lungul coloanei, trecând prin celelalte chakra-e principale (şapte cu totul), până la chakra din creştetul capului. Am explicat în detaliu acest mecanism în celelalte cărţi ale mele, precum Eu sunt eu; eu sunt liber. Din motive pe care le voi explica într-un capitol ulterior, cu cât absorbim mai multă energie în câmpul nostru de conştiinţă, cu atât mai mare devine puterea noastră de a crea şi de a ne controla propriul destin. De aceea, este absolut vital ca cei interesaţi să ne domine să descopere căi precise de limitare a energiei astfel absorbite. Aici intervine manipularea sexului. Cele trei chakra-e inferioare sunt: chakra rădăcinii, cea sexuală, situată chiar deasupra ei, şi cea a plexului solar, asociată cu emoţiile noastre. Aceasta este chakra care ne dă dureri de stomac atunci când suntem nervoşi sau stresaţi. Ceea ce urmăreşte atitudinea creştină şi „morală” este să închidă chakra rădăcinii şi să arunce în aer puţina energie care mai ajunge la chakra sexuală şi la cea a emoţiilor, din cauza vinovăţiei şi fricii care au ajuns să fie asociate cu acest subiect (al sexului). Din cauza acestui blocaj, întregul câmp energetic/de conştiinţă uman este afectat. Marea majoritate a clericilor creştini nu cunosc aceste lucruri, dar cei care au controlat de la bun început creştinismul şi Biserica Romană le ştiu foarte bine, căci deţin cunoştinţele ezoterice refuzate restului populaţiei. Generaţie după generaţie, oamenii au fost condiţionaţi să adopte viziunea creştină asupra sexualităţii, condiţionându-şi apoi mai departe copiii. În realitate, sexul este ceva minunat. El trebuie savurat, nu respins. Capacitatea de a-ţi exprima iubirea pentru o altă fiinţă la nivel fizic este un dar sublim care ne-a fost făcut nouă, oamenilor. Nu contează în ce fel se exprimă sexualitatea dumneavoastră. Iubirea este iubire. Exprimaţi-o deschis. Dacă Augustin sau papa vor să şi-o înnoade, treaba lor. Fiecare cu a lui, atât timp cât nu-mi spun mie cum să-mi trăiesc viaţa!
Figura 18
Chakra coronară
Chakra celui de-al treilea ochi
Chakra gâtului
Chakra inimii
Chakra plexului solar
Chakra sacrală
Chakra rădăcinii
Sistemul „chakra-elor” umane care permit inter-penetrarea nivelelor noastre de conştiinţă. Atunci când sunt deschise, noi ne aflăm în legătură cu cosmosul şi putem extrage de aici cantităţi nelimitate de energie. Dacă sunt închise, suntem deconectaţi de cosmos şi nu putem opera decât cu o fracţiune din potenţialul nostru mental, emoţional, fizic şi spiritual.
Orientalii, asiaticii şi chinezii au păstrat de mii de ani cunoaşterea puterii energiei sexuale. În Occident, această cunoaştere a fost practicată numai în societăţile secrete şi în ritualurile satanice. Aşa cum am spus deja de atâtea ori, o energie nu este altceva decât o energie neutră; ea poate fi folosită atât pentru a face bine cât şi pentru a distruge. În religiile orientale, trezirea conştientă şi stimularea energiei sexuale este cunoscută sub numele de Tantra. Pe bună dreptate, actul sexual este privit ca o formă de echilibrare şi fuziune a energiei masculine (yang) cu cea feminină (yin). Scopul actelor amoroase tantrice constă în stimularea energiei sexuale de la baza coloanei vertebrale, cunoscută şi ca energia kundalini. Aceasta este simbolizată ca un şarpe încolăcit care se trezeşte, iar adepţii tantrici îşi controlează şi îşi amână orgasmul cu scopul de a transforma energia kundalini din forma sa originală (ching) într-o energie superioară (ch’i), iar apoi în expresia sa cea mai înaltă (shen). Procedeul constă în ridicarea energiei de-a lungul coloanei vertebrale şi coborârea ei din nou, până când adeptul reuşeşte să se pună la unison cu întregul cosmos. Până la sfârşitul acestei cărţi veţi înţelege importanţa acestui procedeu şi baza sa ştiinţifică. Când energia kundalini explodează în câmpul energetic al omului, aşa cum s-a întâmplat în cazul meu între anii 1990-1991, este posibil ca ea să dea peste cap echilibrul său mental, emoţional şi spiritual, uneori chiar fizic, dacă omul respectiv nu ştie să îi controleze puterea. Procesul de stimulare a energiei kundalini este descris ca „aprinderea focului interior”. În cazul meu nu s-a aprins un foc, ci a fost o explozie nucleară! Scopul Tantrei este de a realiza în mod controlat acest proces, dar sunt cazuri în care procesul necontrolat oferă experienţe mult mai intense, deopotrivă extreme şi iluminatorii. După trezirea lui kundalini, omul capătă acces la o energie nelimitată şi extrem de puternică, cu ajutorul căreia poate crea orice doreşte. Sataniştii folosesc sexul ca parte integrantă din ritualurile lor, dar utilizează această forţă creatoare uriaşă în scopuri oribile. În egală măsură, ea poate fi folosită însă pentru eliberarea fiinţei, ceea ce explică obsesia creştinismului de transformare a sexului într-o experienţă murdară, imorală şi generatoare de vinovăţie, astfel încât să suprime sau să dezechilibreze energia kundalini şi să deconecteze astfel oamenii de la nivelele cosmice ale sinelui lor.
Un alt aspect al farsei se referă la scrierea Bibliei. Dacă întrebi un om obişnuit, acesta îţi va spune probabil că Matei, Marcu, Luca şi Ioan au fost discipoli ai lui Iisus. Aceasta este impresia generală pe care o au oamenii, încurajată tacit de biserică, dar ea nu este reală, şi nici chiar biserica nu susţine în mod oficial aşa ceva. Evangheliile şi celelalte cărţi ale Bibliei sunt scrise de clanul Piso în colaborare cu Pliniu. Numai aceste texte sunt recunoscute oficial de biserică, care face deosebirea între ele şi nenumăratele variante şi copii care au urmat. În realitate, există numeroase alte texte, chiar mai autentice decât cele oficiale, care sunt cuprinse în „Cartea Sfântă”. Acestea au fost însă respinse, distruse sau rescrise, astfel încât să corespundă liniei oficiale. Iată ce scria în secolul trei filozoful Celsus despre liderii bisericii:
„Voi spuneţi basme de adormit copiii, şi nici măcar nu posedaţi arta de a le face să pară autentice… Aţi modificat de trei, patru ori propriile voastre texte, uneori chiar şi de mai multe ori, astfel încât să curmaţi orice obiecţii care vi s-ar putea aduce”.
În anul 1958, la o mănăstire din Mar Saba, la est de Ierusalim, s-a descoperit un manuscris în care se precizează că povestea lui Iisus a fost rescrisă de Biserică ori de câte ori aceasta a considerat că este cazul, pentru a-şi servi propriile interese. Documentul a fost descoperit de un american, Morton Smith, profesor de Istorie Antică la Universitatea Columbia, şi includea textul unei scrisori adresată de episcopul Clement din Alexandria, unul din primii părinţi ai bisericii, unui coleg pe nume Teodor. Manuscrisul revelează de asemenea un fragment necunoscut din Evanghelia după Marcu, care a fost suprimat de biserică. Acesta face referiri la anumite detalii ale iniţierilor din şcolile misterelor şi relatează învierea lui Lazăr de către Iisus. Textul afirmă că Lazăr l-a strigat pe Iisus înainte de „învierea sa”, ceea ce arată că nu era cu adevărat mort din punct de vedere fizic. Manuscrisul mai face anumite aluzii din care rezultă că Iisus s-ar fi angrenat în anumite practici homosexuale cu „tânărul bogat” menţionat de Evanghelia după Marcu. Doresc să subliniez că eu nu condamn homosexualitatea. Fiecare are dreptul să îşi trăiască viaţa aşa cum crede, atât timp cât alegerea îi aparţine cu adevărat. Ceea ce doresc să subliniez este altceva: că ierarhia creştină şi-a înşelat şi şi-a minţit credincioşii de la bun început. Scrisoarea episcopului Clement reprezintă un răspuns adresat unui creştin care a fost foarte tulburat după ce a auzit relatarea de mai sus referitoare la Iisus, povestită de un grup de gnostici numit Carpocrates. Se pare că aceştia cunoşteau povestea de la un oficial din Alexandria. După ce confirmă autenticitatea poveştii, Clement îşi sfătuieşte adeptul să conteste tot ce nu corespunde viziunii oficiale a bisericii, chiar dacă acel lucru este adevărat. Iată ce spune scrisoarea despre cei care pun în discuţie ortodoxia oficială:
„Chiar dacă aceştia ar rosti un adevăr, cel care iubeşte Adevărul nu trebuie să fie de acord cu ei… El nu trebuie să îi susţină niciodată. Chiar dacă aceştia ar aduce argumente care să demonstreze falsul, el nu trebuie să recunoască de cine este scrisă Evanghelia secretă, ci trebuie să nege, chiar dacă se află sub jurământ. Căci nu toate lucrurile adevărate trebuie recunoscute faţă de oameni”.
Clement a sintetizat în această frază atitudinea pe care a avut-o Frăţia şi acoliţii săi de-a lungul întregii istorii. Marea majoritate a credincioşilor bisericii urmează linia oficială a acesteia pentru că aşa au fost condiţionaţi să creadă, dar în interiorul acestor „religii” se ascund secte secrete care cunosc adevărul. Ele sunt organizaţii în interiorul altor organizaţii, sau mai bine zis o singură organizaţie (Frăţia reptiliană) în interiorul celorlalte. Aceştia sunt oamenii care au creat de la bun început religiile, care au scris şi au tradus Biblia, cartea care a permis secole la rând controlul minţilor, lucru pe care îl reuşeşte de minune chiar şi la ora actuală. Jerome a devenit secretarul papei Damasus în anul 382 şi a primit sarcina de a aduna diferitele texte pentru a alcătui Biblia latină, limba oficială a Romei. A rezultat astfel o nouă versiune, o traducere din ebraică şi din greacă, la care se adăugau prejudecăţile lui Jerome. Versiunea sa este cunoscută sub numele de Vulgate, de la Latin Vulgata, care înseamnă „de uz curent”. Probabil că o traducere mai bună ar fi „pentru uzul prostimii”. Jerome a redactat numai ce a considerat necesar din textele adunate, respingându-le pe cele care nu corespundeau crezului adoptat la Conciliul din Niceea. El a lucrat în această direcţie cu un alt „părinte” al bisericii, bomba sexuală Augustin. Jerome şi Augustin au căzut de acord că femeile sunt inferioare din punct de vedere moral şi spiritual, şi că sexul şi plăcerile lumeşti reprezintă o amăgire diavolească ce îi împiedică pe bărbaţi să evolueze pe calea spirituală. Bieţii oameni! Cei doi au examinat împreună 13 Evanghelii, nouă texte referitoare la faptele şi la învăţăturile apostolilor, plus 31 de scrisori şi alte scrieri. Ei au decis care dintre acestea erau „ortodoxe” şi care trebuiau respinse. Alegerea lor a fost susţinută de Conciliul din Cartagina din anul 397, şi reconfirmată de papa Inocenţiu I o sută de ani mai târziu. Biblia Vulgate a lui Jerome a devenit unanim acceptată ca singura versiune oficială. Conciliul de la Trent din anul 1545 a decretat că aceasta este singura variantă acceptabilă de către catolici.
Marea majoritate a creştinilor nu puteau înţelege ce scrie în această Biblie, căci era scrisă în latină, limbă pe care nu o mai înţelegeau. Se bazau însă pe preoţi, care le spuneau ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Au existat oameni condamnaţi şi ucişi pentru crima de a fi tradus Biblia în limba engleză, lucru care a permis milioanelor de credincioşi să afle ce scria cu adevărat în textele cu ajutorul cărora preoţii i-au controlat şi i-au terorizat atâta vreme. În anul 553, credinţa în reîncarnare a fost scoasă în afara legii de cel de-al doilea Sinod al Conciliului din Constantinopole, sub influenţa împăratului Iustinian. Fără să mai aştepte acordul papei, Conciliul a decis că: „Dacă cineva îşi mărturiseşte credinţa în fabuloasa poveste a pre-existenţei sufletelor, declarând că urmează monstruoasa doctrină care rezultă din ea, acesta trebuie… excomunicat”. „Monstruoasa doctrină” nu spunea altceva decât că sufletul uman trăieşte de-a pururi, călătorind pe drumul etern al evoluţiei prin experienţă, şi că toţi suntem responsabili pentru acţiunile noastre din această viaţă fizică sau din orice viaţă viitoare. Acceptarea teoriei reîncarnării ar fi diminuat puterea acestei mafii a paradisului şi a iadului de a-i speria pe oameni dacă nu fac ce spun ei. Între timp, cunoaşterea ezoterică aflată în circuitul public continua să fie retrasă de pretutindeni. După Constantin cel Mare au urmat alţi împăraţi, care au influenţat la rândul lor crezul noii religii care se extindea rapid. printre aceştia s-a numărat şi Teodosie, care a făcut din creştinism religia oficială a imperiului, în anul 380. Puterea oamenilor în robe negre a crescut enorm, în timp ce preoţimea babiloniană s-a mutat cu arme şi bagaje la Roma. Toţi cei care se abăteau chiar şi cu un milimetru de la doctrina oficială erau executaţi cu cruzime, iar documentele lor erau distruse, exact cum s-a întâmplat cu doctrina lui Nimrod în Babilon. Nu avem de-a face cu nişte simpli psihopaţi însetaţi de putere, ci cu un plan calculat la rece de a domni prin teroare, privându-i pe oameni de cunoaştere, şi implicit de adevărata viaţă. Reptilienii şi păpuşile manevrate de aceştia nu doreau altceva decât să creeze o închisoare mentală şi emoţională, în afara căreia ar fi fost periculos să te aventurezi.
În cele din urmă, în anul 410 Roma a fost prădată de vizigoţi, un popor germanic (arian) care a ocupat sudul Franţei, dar la acea vreme Biserica Romană avea deja o influenţă atât de mare asupra populaţiei încât atunci când împăraţii au dat bir cu fugiţii, locul lor a fost preluat de papă. Dictatura imperială a făcut loc dictaturii papale, iar în secolele care au urmat, Europa a devenit câmpul unor măceluri fără precedent. Personajul cel mai influent era papa, iar acesta se afla sub controlul Frăţiei Babiloniene. În această privinţă, lucrurile nu s-au schimbat prea mult până astăzi. Religia mozaică şi cea creştină sunt invenţiile celor care au controlat dintotdeauna cunoaşterea secretă. Nici chiar veşmintele rituale nu diferă prea mult de cele antice. Ce poartă papa? O bonetă în formă de craniu, care simbolizează felul în care preoţii din şcolile misterelor obişnuiau să se radă pe cap. Aspectele cele mai rigide ale ritualurilor iudaice şi creştine sunt aproape similare, lucru de înţeles, căci provin din aceeaşi sursă. Mitra papală este simbolul în formă de cap de peşte al lui Nimrod.
Pentru a completa trioul, au apărut musulmanii, ai căror clerici poartă la rândul lor o bonetă în formă de craniu. Islamul a fost creat de „profetul” Mohamed (Mahomet), care a avut o „viziune” în anul 612. Odată în plus, ne putem da seama că rădăcinile mahomedanismului se află în religia iudaică şi în cea creştină, deci implicit în cea babiloniană. Musulmanii înşişi consideră islamul o actualizare a curentului spiritual iudeo-creştin, strămoşul lor fiind acelaşi Avraam despre care se spune că s-a născut în oraşul sumerian Ur, după care s-a îndreptat către Egipt. Musulmanii cred că Avraam a fost cel care a construit Kaaba, mormântul sfânt de la Mecca şi actualul loc de pelerinaj al musulmanilor din toată lumea. În realitate, faimosul cult al Pietrei Negre era practicat deja în templele păgâne ale zeiţei (Semiramida). W. Wynn Westcott, fondatorul Ordinului Hermetic al Golden Dawn, scrie în cartea sa, Masonul magic, că Piatra Neagră despre care se crede că a fost adusă la Mecca de Avraam era folosită iniţial pentru ritualurile păgâne. Regăsim din nou simbolismul Frăţiei în „noua” religie. Simbolul săbiilor curbe încrucişate reprezintă luna şi Venus, Luceafărul de dimineaţă, termen folosit pentru a-l desemna pe Lucifer. Pe de altă parte, Venus era un alt nume al reginei Semiramida. Musulmanii au acceptat ideea că Moise, regele David şi Iisus au fost profeţi divini trimişi de acelaşi Dumnezeu unic şi atotputernic, deşi toţi trei erau invenţii ale Frăţiei Babiloniene. Cartea lor sfântă, Coranul, chipurile inspirată de Dumnezeu, îl menţionează pe Iisus în 93 de versete şi îl tratează ca pe un om în viaţă. La fel ca şi religia creştină, islamul a fost creat de aceleaşi organizaţii ale Frăţiei, cu scopul de a subjuga, de a divide şi de a controla. Mahomed a fost ultimul profet, fiind considerat de musulmani ca fiind cel mai autentic. De aceea, musulmanii cei mai ortodocşi pretind ca toţi creştinii şi evreii să se convertească la mahomedanism. Termenul lor, Jihad, înseamnă „războiul sfânt” pe care au datoria să-l declanşeze musulmanii împotriva tuturor celor care nu acceptă crezul lui Mahomed. Culmea ironiei face ca termenul de islam să însemne a se preda sau a se abandona, iar cel de musulman să însemne „cel care se predă sau se abandonează”. Poate cele mai sângeroase conflicte din istorie au rezultat din dorinţa musulmanilor, creştinilor şi evreilor de a-şi impune reciproc credinţele, deşi toate au provenit din aceeaşi sursă şi prin aceeaşi manipulare!
În viziunea musulmanilor, Dumnezeul islamic Allah este acelaşi „Dumnezeu” ca şi cel iudeo-creştin, Iehova. Coranul este cartea sfântă a islamului, dar musulmanii acceptă inclusiv Pentateuhul, cele cinci cărţi din Vechiul Testament atribuite lui Moise. De fapt, acestea au fost scrise de leviţi după şederea lor în Babilon, şi nu de „Moise”, care era doar un titlu folosit în şcolile misterelor egiptene. Să fie oare o simplă coincidenţă faptul că toate cele trei mari religii actuale, închisori masive ale subconştientului colectiv, care au suprimat energia feminină şi le-au oprimat pe femei, şi care au dat naştere unor conflicte atât de sângeroase, au provenit din aceeaşi parte a lumii? Sau că aceste religii monstruoase au fost create de oameni care au avut viziuni şi vedenii? Mahomed a afirmat că a avut viziunea sa în apropiere de peştera în care obişnuia să se retragă. Peşterile şi locurile întunecate apare constant în legendele super-vedetelor religioase şi ale zeilor solari de genul lui Mithra sau Iisus. Mahomed a pretins că cel care l-a vizitat s-a recomandat ca fiind faimosul Arhanghel Gabriel din Biblie, după care şi-a pierdut cunoştinţa şi a intrat într-o stare de transă. Pe când se afla în starea sa hipnotică sau de transă, „Gabriel” i-a dat un mesaj pe care trebuia să-l reţină şi să-l recite. Mahomed susţine că atunci când s-a trezit, mesajul se afla înscris în inima sa. Ceea ce a urmat după această vizită a lui „Gabriel” a fost o baie de sânge fără precedent, căci Mahomed şi succesorii săi au încercat să impună restului lumii crezul lor. Islamul nu se opune iudaismului şi creştinismului. Toate cele trei religii conduc la aceeaşi stare de spirit, controlată de aceiaşi reptilieni. Islamul este o altă şcoală a misterelor, textele sale fiind scrise într-un cod ezoteric, pe care masele largi trebuiau să îl înţeleagă într-un mod literal. În secolele care au urmat au existat momente în care fragmente din această cunoaştere ezoterică au putut ajunge până la publicul larg, fiind dezvăluite de liderii musulmani mai luminaţi, lucru care explică apariţia societăţilor avansate şi ştiinţifice care au fost create de musulmani în Spania şi Bagdad. Un aspect cheie al Agendei moderne a Frăţiei constă în stimularea conflictului dintre Occident şi naţiunile islamice prin provocarea unei fracturi între lumea iudeo-creştină şi cea musulmană.
O altă religie născută în urma unei „viziuni” a fost cea a mormonilor, care se integrează perfect în planurile Frăţiei, la fel ca şi celelalte religii. Biserica Mormonă, sau mai simplu, Biserica lui Iisus Christos a Sfinţilor din Urmă, a fost fondată de Joseph Smith, care a pretins că a primit în anul 1823 vizita unui „înger” pe nume Moroni. Acesta i-ar fi spus de existenţa unei cărţi alcătuită din tăbliţe de aur care conţine: „Evanghelia eternă în integralitatea ei” şi „o relatare despre cei care au locuit anterior pe acest continent şi despre sursele din care au provenit ei”. Lui Smith i s-a revelat locul unde erau ascunse tăbliţele de aur, iar în anul 1827 el le-a tradus în engleză, cu ajutorul a două „pietre magice”, Urim şi Thummim. De fapt, Urim şi Thummim erau numele folosite de preoţii leviţi pentru a desemna zarurile divinatorii, cu ajutorul cărora făceau profeţii pe care regii Israelului le urmau cu sfinţenie. Aceste zaruri erau folosite într-un loc sfânt al şcolii misterelor numit Tabernaclu. A apărut astfel o altă religie născută din aceeaşi sursă şi o altă sursă de perpetuare a mitului lui Iisus. Smith a afirmat că tăbliţele de aur erau scrise în limba egipteană reformată”. Aşa s-a născut Cartea Mormonilor, apărută doi ani mai târziu, iar adepţii săi au devenit cunoscuţi sub numele de Biserica Mormonă, apărută în anul 1830. Cei doi piloni ai acestei religii erau Smith şi un alt individ pe nume Brigham Young. Amândoi erau francmasoni de rang înalt din loja cheie New York. Expansiunea noii secte a fost susţinută financiar de Banca Rothschild din Statele Unite, numită Kuhn, Loeb and Company, cea care a finanţat inclusiv Revoluţia Sovietică şi ambele tabere din timpul Primului Război Mondial. Mormonii sunt o creaţie integrală a Frăţiei. Ei recunosc Biblia, dar susţin că textele produse de Smith sunt tot de origine divină. Şi-au creat comunităţi numite Stâlpii Sionului (de la Sion = Sun = soare) şi în cele din urmă s-au stabilit în Salt Lake City, în statul Utah. Acesta este oraşul mormon de unde sunt orchestrate programele de control al minţii ale acestei religii, asupra cărora voi insista într-un capitol ulterior. Este ciudat cum toate aceste religii au apărut ca urmare a unor viziuni sau vizite subiective, urmate de apariţia unor dogme extreme şi autocrate, bazate pe teamă, îndoctrinare şi manipulare.
O altă sectă bazată pe controlul minţii şi născută din iudeo-creştinism este cea intitulată Martorii lui Iehova. Membrii acesteia se închină Dumnezeului mânios al evreilor, Iehova, iar fondatorul sectei a fost pedofilul Charles Taze Russell, un francmason de rang înalt. Toate aceste religii nu au alt scop decât acela de a controla populaţia, de a crea conflicte între oameni şi de a diviza masele. Viziunile Fecioarei Maria care au urmat de-a lungul secolelor, întărind credinţa în cultul creştin, au urmat un tipar similar. Deşi nu ştie nimeni cu precizie cum a arătat „echipa” lui Iisus, oamenii au viziuni frecvente cu diferite personaje biblice, care, invariabil, le apar exact aşa cum sunt prezentate ele în ilustraţiile epocii. Celor care au viziuni biblice li se permite să construiască altare şi biserici în locurile respective, în timp ce cei care au altfel de viziuni sunt condamnaţi ca unelte ale diavolului. William Cooper, un fost ofiţer operativ în Serviciile Secrete Navale ale SUA, afirmă că a văzut documente secrete care atestă că extratereştrii le-au spus autorităţilor SUA că ei au fost cei care au manipulat rasa umană prin intermediul religiei, satanismului, vrăjitoriei, magiei şi ocultismului. Un lucru este cert: rasa umană a fost într-adevăr manipulată prin intermediul religiei şi al satanismului. Singura chestiune care mai rămâne de demonstrat este dacă cei care s-au aflat în spatele acestei manipulări au fost extratereştrii sau nu. Cooper se întreabă singur: „Au fost ei oare sursa religiilor noastre, prin care ne-au manipulat atâta timp?”
Răspunsul meu este un categoric: „Da”!
